sâmbătă, 6 februarie 2016

Tigrul


îmbrăţişarea tigrului din vis
m-a durut atât de mult că
dungile lui mi s-au întipărit pe trup.
împreună am format un totem
oamenii ne-au adus ofrande
fumul a trecut prin noi
ca un cuţit prin miezul pâinii
şi s-a ridicat spre moalele cerului.
lângă tălpile noastre de lut
s-au iubit fiarele pădurii
şi s-au cununat destine
s-au rostit rugi deşănţate
pentru zei obosiţi de nefiinţă
copiii şi-au îngropat bătrânii
în pământul din care-am crescut
animal-femeie, femeie-animal
simetrie sublimă în formă fecundă.

tigrul din vis mă cheamă la el
aş vrea să îl urmez
să creăm din nou universul
dar soarele îmi deschide pleoapele
şi se strecoară în ochii mei
ca un intrus amintindu-mi
că e dimineaţă.

poem din volumul de debut "Moartea era un iepure șchiop", apărut la editura Karth.






duminică, 31 ianuarie 2016

Pe gaura cheii


 
Mă uit pe gaura cheii sperând că o să-ţi zăresc prima naştere
tu îţi acoperi timid gândurile de teama privirii mele
semeni cu un bătrân de hârtie pe care dumnezeu a scris ochi, mână, coate
şi alte lucruri asemănătoare unui strigăt în pustiu.
Dacă ţi-aş spune că eşti om ţi-aş tulbura somnul
ori tu eşti aici de la începutul lumii şi ce rost ar avea să te trezeşti
la chemarea mea, la orice chemare ce nu e vânt sau ţărână.
Îmi pun şosete noi împletite din aşteptare ca să nu fac zgomot
ştii, uneori mi se întâmplă să strivesc umbra cuiva cu tălpile
din cauza nerăbdării, sunt mult prea dornică să-mi spui că exist

dincolo de uşa asta. 

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Trop tard (poem în franceză)

 
Nos ombres se sont rencontrées
sur le même mur
à cinq heures
la mienne a bu du thé
le tienne à bu du café
elles ont joué aux échecs
seulement avec des pièces noires
nos ombres se sont aimées
sur le même mur
sans savoir
leur noms.  

Varianta în română:

Prea târziu

Umbrele noastre s-au întâlnit
pe acelaşi perete
la ora cinci
a mea a băut ceai
a ta a băut cafea
s-au jucat şah
numai cu piese negre
umbrele noastre s-au iubit
pe acelaşi perete
fără să ştie
cum le cheamă. 

vineri, 22 ianuarie 2016

Ultima iarnă de pe strada fără nume


A nins mult
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru
miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.
O mână de copil se iveşte de sub nămeţi
ţinând un cornet de îngheţată.
Oare e cu aromă de cireşe?
un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise
e frig, frig, frig
şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii
sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă
a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire
şi eu mi-am scris numele în zăpadă
ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul
nimeni nu mai ştie când a început
e viscol, viscol, v…
gulerul de blană al femeii cu unghii mov
s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.
dar cui îi pasă?
totul e sarcastic de alb
şi imaculat de sobru
ochelarii mei s-au pierdut desigur.
Ninge, ninge, ninge…
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele.

din volumul meu de debut „Moartea era un iepure șchiop”, apărut la Editura Karth. 


 

joi, 21 ianuarie 2016

Băiatul cu păr albastru şi pianul magic

sursa: deviantart.com/art/Deemo-Wings-Of-Piano-Hans-548275195 (editat)


Îl cheamă Băiatul cu păr albastru. Nici el nu ştie cine i-a dat numele sau când s-a născut. Pare să fi fost cu mult timp în urmă, poate chiar în era dinozaurilor.

Deşi are probabil vârsta unei piramide, arată ca un băieţel obişnuit de 10-11 ani. Mai are ceva care îl deosebeşte de restul copiilor: locuieşte pe un pian zburător, aşa cum unii locuiesc în case de beton, cărămizi, paie sau gheaţă.

Ce mănâncă? Cum se joacă? Nu se plictiseşte să stea toată ziua pe un pian? te vei întreba şi pe bună dreptate. Băiatul cu păr albastru este un copil cu totul şi cu totul special. El nu are nevoie de hrană, dar din când în când îi place să guste din spuma norilor şi să bea limonadă făcută din picături de ploaie amestecată cu soare. Se joacă prea puţin şi asta nu pentru că nu i-ar plăcea ghiduşiile, ci pentru că are o misiune tare importantă: să aducă FERICIRE. De aceea nici nu se plictiseşte vreodată.

Nu-i lucru uşor să aduci bucurie în sufletele oamenilor trişti, iar Băiatul cu păr albastru a deprins meşteşugul fericirii după multe lecţii de pian. A avut un profesor straşnic, pe ilustrul Mi-Fa-Sol, unul dintre cei şapte spiriduşi ai Muzicii care se ascund în culorile curcubeului. Mi-Fa-Sol are o barbă lungă, de care sunt agăţate note muzicale şi fluturi. Când doarme, visele lui prind viaţă şi dansează cu vântul.

El l-a învăţat pe băiatul venit de nicăieri să făurească muzica perfectă pentru fiecare destinatar în parte. Spre exemplu, fetiţele preferă melodiile suave, ca o cremă de zahăr ars sau ca mâinile mamei care le mângâie părul seara înainte de culcare. Taţii reacţionează la cântecele care îi inspiră să fie curajoşi, iar bătrânilor le curg lacrimi de veselie când în urechi li se strecoară, dintr-o dată, balade care le amintesc de copilărie.

Când Băiatul cu păr albastru se apucă să împletească melodii, clapele pianului saltă, tremură, tuşesc, chicotesc... cele albe fac schimb cu cele negre şi uneori ţâşnesc, fac câteva mişcări în aer, apoi revin cuminţi la locul lor şi gata melodia!

El a călătorit în muuulte ţări şi a învăţat o sumedenie de lucruri despre oameni, animale şi natură.

duminică, 17 ianuarie 2016

Lui Eminescu


                          O candelă ţi-aprind pe aripile nopţii
                          Luceafăr ostenit, rătăcitor prin lume
                          Ca drumul să-ţi găseşti, din nou spre călimară
                          Şi versul tău sihastru să poarte iar un nume.

                          Eşti visul nemuririi pictat pe chipul ţării
                          Strălucitor ca luna pe bolta îngerească
                          Cuvântul ţi-este ruga adusă frumuseţii
                          Urzită între file de-o pasăre măiastră.

                          Copil pribeag ce-n codru îşi pierde veşnic urma
                          Născut din spuma mării şi botezat de aştrii
                          De braţele nefiinţei te reazemi singuratic
                          Uitaţi de dor te cheamă, şăgalnici ochi albaştri.

                          Hai, vină, drag luceafăr, mai naşte-te o dată,
                          Din rime-nvolburate să zămisleşti cunună
                          S-o poarte cu mândrie români de pretutindeni
                          Şi steaua ta sublimă nicicând să nu apună. 

joi, 7 ianuarie 2016

Secretul lunii



Pe buzele lunii a răsărit un mic soare
şi-a dat seama de asta
când a vrut să guste din spuma nopţii
şi-n zaţ s-a ivit
un boţ de lumină.
Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr
şi-a spus luna şi a închis ochii
în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.
S-a învelit cu răcoarea timpului
scurs din clepsidra agăţată de genele ei
ca o picătură de rouă.
Toţi aştrii au privit-o cu uimire
şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă
chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer
decât o coajă străvezie.
Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit
pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde
mai calde ca rotundul pictat pe masă
de ceaşca aburindă de ceai
mai calde până şi decât rotirea infinită
a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată
că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar.