miercuri, 5 noiembrie 2014

Arta trece prin stomac?


Fenomenul artistic a fost şi continuă să fie o sursă de contradicţii dintre cele mai exotice. Graniţa dintre frumos şi „urât” se subţiază tot mai mult, cu apariţia noilor curente şi tendinţe artistice, decontextualizând şi reconfigurând elemente care până atunci se supuneau cu fidelitate unor interpretări acceptate de marea majoritate. Interesul vădit pentru nuanţele grotescului, destul de prezent în era contemporană, îşi are originea într-o bună măsură în despiritualizarea maselor. Ramificaţie importantă a acesteia, consumerismul se insinuează subtil în domeniile artistice; există aici două implicaţii motivaţionale: artistul fie promovează societatea de consum (este cazul reclamelor tv care conţin de regulă o poveste creativă), fie trage un semnal de alarmă asupra consecinţelor nefaste ale abuzurilor vizavi de mediu sau de sănătatea individului. 

O categorie aparte a acestor artişti îşi defineşte creaţia folosindu-se exclusiv de resturi de mâncare, legume şi fructe stricate sau materii reciclabile. Compoziţiile lor amintesc pe alocuri de manierismul figurilor alegorice din tablourile pictorului italian Giuseppe Arcimboldo, realizate prin combinații insolite de fructe, legume, obiecte şi animale, cu semnificaţii metaforice. Unii îi etichetează drept „artiştii gunoaielor”, pentru alţii „estetica urâtului”, cum a numit-o cândva Arghezi, îşi are propriul farmec de netăgăduit. Orice moarte presupune o renaştere – resturile de mâncare se transformă, graţie inventivităţii unor fotografi şi sculptori neconvenţionali, în adevărate opere de artă. 

Terry Border este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi fotografi şi sculptori americani. A absolvit Universitatea Ball State şi a lucrat mulţi ani ca fotograf în diferite medii publicitare, dar a realizat că îşi doreşte mai mult. În 2006 a inaugurat proiectul Bent Objects, care se bucură şi în prezent de un succes răsunător. Întrebuinţând obiecte comune cărora le adaugă accesorii din sârmă, Terry spune prin fotografii poveşti cu haz şi noimă, incluzând adesea jocuri de cuvinte redate vizual de personaje inedite.
Lumina, inteligent distribuită, conturează cu subtilitate sau din contră, cu emfază, piesele unui puzzle narativ de excepţie. În microuniversul lui Terry, brioşele dansează în fustiţe, boabele de struguri îl contemplă pe bătrânul-stafidă, iar copiii-morcovi îşi aşteaptă cuminţi mama în pătuţ. Nu lipsesc nici aluziile cu iz social, dacă ne gândim la miniatura statuii libertăţii reprezentate printr-un hamburger ţinând într-una din mânuţele de sârmă o pungă de cartofi prăjiţi şi în cealaltă o Coca Cola, una dintre emblemele consumerismului american. “Nu totul trebuie să aibă umor. Fiecare are propria viziune asupra a ceea ce-l amuză. Se întâmplă ca a mea să fie puţin ciudată şi trăznită.”, mărturiseşte el. 

În aceeaşi notă hilară, mini-seria „Street Food”, avându-l ca autor pe Chris Gittner, urmăreşte o serie de fotografii close-up ce imortalizează resturi de mâncare aruncate pe stradă. Spre deosebire însă de optimsimul contagios al lui Terry Border, Gittner adaugă fotografiilor sale o nostalgie conţinută în sentimentul de singurătate ce învăluie obiectele abandonate parcă pentru eternitate pe asfalt. Perspectiva din care sunt înfăţişate acestea generează în imaginaţia privitorului o întreagă poveste. O gogoaşă scăpată pe stradă a alunecat, pesemne, dintre degetele unui bărbat grăbit să ajungă la serviciu. Îl vedem cu ochii minţii purtând un sacou elegant şi cravată. Un copil a trecut în goană pe o alee, îndreptându-se spre parc.
S-a plictisit de de îngheţata pe care a savurat-o până la jumătate, aşa că a aruncat nepăsător cornetul. O bătrână s-a hotărât să guste din portocala primită în dar de la nepoţi, lăsând să cadă la picioarele ei cojile fructului. Astfel, resturile de mâncare îşi cer modest dreptul la amintire, chiar dacă e vorba de amintirile altora. 


Joacă, joacă, dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Fotograful austriac Klaus Pichler are o abordare mult mai dură în proiectul său One Third. Denumirea proiectului face aluzie la faptul că o treime din mâncarea produsă la nivel global este irosită. Paradoxal, sute de milioane de oameni din toată lumea se confruntă cu foametea. Pichler surprinde încântător fructe şi legume în stare de descompunere, oferind în acelaşi timp informaţii legate de locul de fabricare, metodele şi timpul investit în producţie, mijloace de transport implicate şi alte asemenea detalii menite să tragă un semnal de alarmă asupra ignoranţei umane. 


Artistul austriac a copilărit într-o provincie rurală unde consumul de carne era o parte vitală a culturii locale. Decizia lui de a deveni vegetarian a inspirat în cele din urmă interesul în studierea modului în care legumele şi alte alimente se strică treptat. Pichler a constatat cu surprindere că diferitele fructe şi legume au propriul fel de a muri. În timp ce căpşunele îşi pierd vitalitatea relativ repede, tăieţeii greceşti nu arată niciun semn de degradare timp de aproape o săptămână, după care pe suprafaţa lor se dezvăluie mici pete albe. După alte două zile tăieţeii par îmbrăcaţi într-o haină de blană. Clar-obscurul fotografiilor amplifică efectul-şoc al plasării alimentelor perimate pe un fundal evocând mister şi eleganţă. Klaus Pichler a obţinut locul al doilea la Festivalul Fotografiei de la New York, în cadrul Best in Show Awards. 

Deşeurile din plastic sunt o sursă alarmantă a poluării la nivel global, cu efecte devastatoare asupra vieţii marine. Statisticile nu sunt prea îmbucurătoare, peste un miliard de oameni neavând acces la apă potabilă. Apa poluată cauzează 80% din îmbolnăvirile şi decesele din ţările în curs de dezvoltare. Cea mai mare concentrare de plastic din ocean se numeşte „Marele petic de reziduri din Pacific”. Elliott Mariess a simţit nevoia să aducă la cunoştinţă această realitate sordidă prin proiectul „Waste”, din 2012. El a utilizat tacâmuri de plastic pentru a crea un schelet uman care ilustrează tulburător legătura profundă dintre materialul de un alb trădând o falsă inocenţă şi moartea provocată de miile de deşeuri, sugerată atât de fundalul negru al fotografiilor, cât şi de poziţia scheletului, chinuit de apropierea unui sfârşit iminent.


Oare de fiecare dată când trecem pragul unui restaurant McDonalds ne hrănim cu gunoi? Se crede că termenul de „junk food” a fost prima dată folosit de Michael Jacobson, director al Centrului de Ştiinţă de Interes Public, în 1972. Cert este că mega industria McDonalds este responsabilă pentru tratamentul inuman aplicat animalelor folosite pentru carne, despăduriri, încălzirea globală şi condiţii de muncă precare, conform numeroaselor articole apărute la nivel internaţional. 

Deşi efectele sale devastatoare ne sunt aduse la cunoştinţă, interesul pentru alimentele nesănătoase rămâne nealterat pentru majoritatea. Asta nu ne împiedică să apreciem apostrofările artistice menite să trezească în noi simţul responsabilităţii îngropate adesea în straturi de brânză şi grăsime. Newyorkezul de origine japoneză Yuken Teruya este autorul seriei Golden Arch Parkway McDonalds. Sculpturile lui Teruya sunt alcătuite din pungi de hârtie destinate mâncării comandate la pachet, în care artistul plasează un copac decupat din hârtie sub forma unei diorame miniaturale. Natura se insinuează diafan în peisajul morbid al indiferenţei, generând o oază de linişte şi frumuseţe. Artistul  a primit mai multe premii, printre care Painters and Sculptors Grant Program Award în 2007 şi Artist in Residence Award în 2006. Teruya nu este singurul care abordează subiectul fierbinte al junk food-ului.

Grupul de artişti danezi Superflex a realizat în 2009 scurt-metrajul „Flooded McDonalds”, construind o replică fidelă a interiorului unui McDonalds care se inundă treptat. În apă vedem plutind suav pahare goale de plastic şi cartofi prăjiţi. Atmosfera lugubră este favorizată de absenţa oamenilor, a căror existenţă este redusă la voci înregistrate. 
Short filmul poate fi urmărit aici:

Fie că abordează teme comice desprinse din banalitatea vieţii cotidiene, fie că frizează grotescul izvorât din acţiunile devastatoare ale omului, „artiştii gunoaielor” reuşesc să acapareze simţurile publicului ca nişte adevăraţi magicieni. Datorită creaţiilor lor, resturile de mâncare capătă înţelesuri noi, trecând din conul de umbră al uitării în lumina reflectoarelor. 

Surse imagini:
 - wikipedia.org
- http://terryborder.com/
- http://www.wastelesslivemore.com/blog/the-art-of-food-waste/
- http://kpic.at/images/2569
- http://www.lostateminor.com/2010/07/27/yuken-teruya-2/
- http://www.pinterest.com/

marți, 3 iunie 2014

Best of Mystery & Horror #1 - povești de (ne)adormit copiii

Best of Mystery & Horror #1 - Revista de suspans apărută la Herg Benet Publishers a ajuns și în vizuina mea pe 15 mai. Ȋn urmă cu cȃteva luni am fost plăcut surprinsă să primesc un e-mail de la Mircea Pricăjan, editorul Revistei de suspans care a adunat cu succes zeci de istorii sumbre și minunate ȋn paginile sale virtuale, de-a lungul a doi ani. Mi se propunea ca povestirea mea „Ultimul zbor” să fie inclusă în antologie. Am acceptat cu bucurie.

Pe multe din doamnele povești le știu și se numără și printre preferatele mele, dar mai sunt câteva pe care le-am descoperit abia acum. Din cele 105 texte apărute în Revista de suspans, 16 se regăsesc în antologie. Ele aparțin lui Alexandru V. Dan, Mirage Cat (Cătălina Fometici), Raluca Baceanu, Felix Tzele, Ioana Vișan, Alina-Cezarina Nicolae, Cristina Nemerovschi, Diana Alzner, George Arion, Lena Kart, Liviu Radu, Radu Romaniuc, Marian Dumitrașcu și Paul Tudor.
Antologia de față se adresează tuturor celor care ȋndrăznesc să se aventureze dincolo de normal, ȋn mrejele ȋntunecate ale firii, unde colcăie oameni cu șobolani sub piele, păpuși care iau locul oamenilor, fantome ale trecutului care prind viață, vise absurde, spaime, fantasme suave, mistere polițiste sau revelații mistice. 

Ea a avut lansarea pe 31 mai la Bookfest. Au prezentat evenimentul Alexandru Voicescu, Cristina Nemerovschi și A.R.Deleanu.

Din păcate, genurile mystery/horror/gothic nu au ieșit ȋncă din „nișă”. Poate nici nu trebuie s-o facă, ăsta-i farmecul lor. Oamenii sunt oare atȃt de acaparați de partea pozitivă și luminoasă a vieții ȋncȃt se feresc să achiziționeze cărțulii despre demoni și monștrii? Sau poate se tem să deschidă șifonierul cu păpuși stricate ascuns ȋntr-o odaie a minții lor. Mai degrabă a doua variantă, hehe.

Din fericire, grație eforturilor ȋntreținute de iubitorii de genu(uri), ele prind tot mai multă viață și ȋși iau zborul cu aripi măiastre, migrȃnd ȋnspre atenția tot mai multor cititori. Așa că luați de citiți antologia, de preferat la miezul nopții, ȋn compania unui ceas cu pendulă care se tȃnguie la ore fixe.

1 iunie - Ai venit copilărie, cu pădurea ta cu tot!

Îmi pierdusem speranța în zile bune și totuși acest 1 iunie mi-a adus atâta frumusețe și bucurie, încât îi dau și îmi dau nota 10 cu felicitări.  

Motivul? Drumul la Bookfest la lansarea lui Marius Gabor „Amor de dragul ploii” și apoi la dubla lansare a lui Carmen Zaniciuc cu ale sale volume de poezii „Un pitic nebun după tine”și „Iubesc pufos cu inimioară”, șuvoaiele de oameni grăbiți să admire coperțile (sau copertele?) noilor cărți ivite la standurile ghemuite unul într-altul și poate să le și cumpere pe unele, freamătul din Herăstrău și magia centrului vechi, oamenii cocoțați pe picioroange, chiotele copilăriei, eliberarea de fricile mele (în număr de... muulte) pentru a îmbrățișa libertatea, rătăcirea pe străduțele de lângă Cișmigiu, atmosfera familiară și catifelată de la ceainăria La un ceai unde am citit din poeziile mele în fața unor oameni zâmbitori și calzi și... simpla fericire că trăiesc Aici și Acum, cum ar spune Ekhart Tolle. 

O să mă opresc asupra evenimentului, spunând că în atmosfera blândă în care m-am cufundat, m-au vizitat niște fluturi în stomac (din aceia literari, nu amoroși). I-am lăsat să-și vadă de treaba lor și mi-am îngăduit să admir simbioza perfectă dintre altruism și artă. 

Am realizat enormitatea minusculă a zilei... de ce zic minusculă? Pentru că ea nu se observă decât în sinele meu - un omuleț timid care din când în cînd se transformă într-un spiriduș fermecat. 

Brusc, totul avea sens, toate piesele de puzzle se potriveau: rătăcirea pe străduțele din spatele Cișmigiului, sacoșele pline de recuzite așteptând cuminți să ajungă la destinație, adierea înorată a vântului de afară și liniștea așternută după atâta timp în sufletul meu ridat de griji.

Mai multe și mai puțin romanțat puteți afla despre Ghiozdănel în articolul meu din Ziarul Metropolis:

Asociația și-a propus totodată să ofere câteva burse ȋn tabăra Vara adolescenților de la Tismana pentru copiii premianți, dar fără posibilități. Acest lucru se va realiza cu siguranță în viitorul apropiat grație donațiilor primite cu această ocazie.

 Invitații evenimentului au fost actorii Daniela Nane, Istvan Teglas, precum și Grupul Vocal „Sfântul Ștefan cel Mare, al Studenților Teologi” și grupul de copii Presto. De asemenea, spectatorii s-au bucurat de câteva momente artistice oferite de voluntarii AOLN. (...)

vineri, 9 mai 2014

Întâmplare cu bancuri și salopetă

Azi  [8 mai] voiam să ajung în stația lui 173 spre Rahova și n-o găseam nici să mă tai. După ce am întrebat mai multă lume care n-a știut să-mi explice, am dat peste un nene mai...deosebit: micuț, îmbrăcat într-o salopetă lungă, gri, mustăcios, la vârsta senectuții. Îmi zice că el știe unde e și se oferă să mă conducă acolo. Accept, cu oarecarea teamă că n-o să mă mai întorc vie înapoi... Și se apucă nenea să-mi spună  bancuri cu polițiști, de-asta cu întrebări la care tot el îmi răspunde. Pe urmă mă întreabă, țintuindu-mă cu privirea:

Vi se pare că am salopeta prea lungă?
Eu: Nu...
El: Că mă cred țiganii polițist. Sunteți elevă sau studentă?
Eu (bucuroasă că par mai tinerică): Nici una, nici alta. Deci unde ziceați că e stația?
El: Ai făcut matematică, nu?
Eu: Nu, eram varză la matematică. Limbi străine, engleză și hindi, limba care se vorbește în India.
El: Hindi care vine din sanscrită? Am și eu două cărți în sanscrită, vechi de sute de ani. Le vând cu 40.000 euro.
Eu: Aoleu, așa mult?
El: Păi da. Eu am salariu mare, lucrez în aviația civilă.
Eu: Vizavi e stația, nu?
El: Da, lângă liceu.
Se pregătește să traverseze printre mașini. Eu, precaută:
Haideți mai binela trecerea de pietoni, că e trafic mare.
El: Vă e frică de mașini sau de Virginia Woolf? Știți că e o piesă.
Eu: Da, știu...
El: Wolf e lup în engleză, nu?
Nu-i mai răspund.
El (din nou cu bancurile): Știți ce fac românii când rămân fără lei?
Eu: Cumpără tigrii?
El: (râzând) bună și asta, dar nu. Schimbă euro. Auziți, aveți cumva 50 de bani?
Eu: Din păcate nu.
El: Aveți doar cărți, nu?
Eu: Cam așa ceva. Vă mulțumesc mult că m-ați condus până la stație.
Și așa s-a încheiat întâlnirea ciudată cu omulețul care mai devreme îmi spusese că are un salariu mare și că-și permite să nu-și vândă cărțile de sanscrită.

Sursa foto: http://fineartamerica.com/

marți, 6 mai 2014

Sixto Rodriguez - omul-mister

                              
În America n-a știut nimeni de el, dar în Africa de Sud era venerat.
Deși s-au vândut milioane de copii ale albumelor lui, Sixto Rodriguez nu a beneficiat de niciun câștig material din aceste vânzări.

S-a zvonit că s-a împușcat mortal pe scenă.

Versurile lui vorbeau despre nedreptăți sociale și realități crude, uneori în cuvinte tabu. În Africa de Sud ele au dansat pe buzele a mii de oameni, în plin apartheid. 

S-a retras din muzică în culmea gloriei, preferând mereu să trăiască modest,
lucrând în construcții și făcând tot felul de munci fizice...
Nu și-a dorit niciodată să fie adulat.

În puținele interviuri pe care le-a oferit a vorbit timid, neîngăduind nimănui să pătrundă prea adânc în lumea sa.

A fost și este un etern băiat al străzilor din Detroit,
o minunată fantomă în carne, oase și corzi de chitară.

Searching for Sugar Man este un film-documentar absolut fascinant, care decojește treptat și nostalgic crusta de mister în care s-a învălulit dintotdeauna Sixto, un talent ascuns în umbra unei existențe lipsite de pretenția celebrității... 

"He's like a wise man, a prophet. Way beyond just being a musical artist."

Selfie - despre noi toți

Se vorbește multe despre selfie-uri. Cum au ajuns oamenii să creeze acest termen sau, ȋndrăznesc să-l numesc mit urban?

 S-au uitat ȋn jurul lor și au descoperit alți oameni care ȋși fac poze cu buze țuguiate și pieptul adus ȋn față, ȋntinzȃndu-și brațul către infinit pentru a genera distanța necesară pozei, alegȃnd haine colorate sau refugiindu-se ȋn intimitatea toaletei.

Pȃnă acum cȃțiva ani și eu rȃdeam de aceste persoane, dar am ȋncetat să o fac cȃnd am realizat că și eu adăpostesc ȋn mine un selfie. De ce să le criticăm pe fetele care ȋși fac poze ȋn baie sau pe băieții care se imortalizează cu ochelari negri de soare? Ȋn fond și la urma urmei, nu-și doresc decȃt să fie văzuți.

Toți ne dorim ȋntr-un fel sau altul să fim văzuți, ascultați, ȋnțeleși. Și ei, ca și mine, ca și majoritatea populației de pe terra, sunt nesiguri și prea puțini conștienți de propria valoare, de comorile care mocnesc ȋn interiorul ființei lor, de esența divină. Simt nevoia să epateze. Da, poate sunt caraghioși și prezentarea lor nu este cea mai reușită, dar cine n-are măcar o poză ȋn care nu e fotogenic, care ȋi arată defectele, sau o poză a cărei unică menire este să impresioneze pe cineva? Diferă doar ambalajul.


Selfie-ul este o invitație nostimă la apropiere și (re)cunoaștere: „uită-te la mine, sunt AICI, sunt viu. Vreau să mă cunoști.” Iar timpul trece oricum. Anii se scurg, dar selfie-urile rămȃn. Figuri zȃmbitoare, ironice, suple, rotunde, pătrate, rombice, triste, netede, aspre, ȋn baie, ȋn sufragerie, ȋn parc, la perete, pe plajă, ȋn iarbă, la muzeu... toate vorbesc despre momente vii, despre felii de viață ȋn care am trăit bucuria de a fi aici, pe pămȃnt, de a ȋnvăța noi lecții, de a face mișto de noi ȋnșine. Eu zic să le prețuim așa cum sunt pentru că numai prin impefecțiune putem cunoaște frumusețea perfecțiunii.

Pics source:
http://hammerandnigel.com/
http://amazing-creature.blogspot.ro/

sâmbătă, 22 martie 2014

Rezervația unicornilor - și trilogia se încheie

Ieri, 21 martie, a avut loc lansarea romanului Rezervația unicornilor (editura Herg Benet), ȋn Silencio. Volumul ȋncheie trilogia Sânge satanic și ȋi aparține Cristinei Nemerovschi, supranumită de critici rebela literaturii române de azi.

Invitații serii au fost Felix Nicolau, Lorena Lupu, Leonard Ancuța, Andreea Tănase, Andreea Vasile și Ciprian Burcovschi. Ei ne-au vorbit, pe rȃnd, despre ce ȋnseamnă cărțile Cristinei atȃt pentru public, cȃt și pentru propria lor expereință ca cititori și chiar trăitori ȋn anii cu alcool, sex și rock. Unii s-au regăsit ȋn personajele romanelor, alții au tras ȋnvățăminte valoroase și au savurat umorul lor tranșant și sincer. 


Rezervația unicornilor continuă povestea lui M., rebelul care defrișează tiparele strȃmte ale societății ȋn care superficialitatea suprimă deseori onestitatea și spiritul creativ. Oarecum ȋmblȃnzit, M. rămȃne, totuși, fidel cauzei (a.k.a miserupismul absolut al nihilistului).

Cȃteva lucruri despre Cristina Nemerovschi:

Licențiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, a debutat în 2010 cu romanul Sânge satanic. Cartea a fost reeditată doar câteva luni mai târziu, bucurȃndu-se de un succes răsunător. Cristina a fost comparată cu scriitori de seamă ai literaturii universale: J. D. Salinger, Henry Miller, Chuck Palahniuk, Anthony Burgess. Romanul a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut și cu titlul Cartea anului 2011. Au urmat Pervertirea (2012), care a stȃrnit numeroase controverse, fiind considerat imoral.
Ani cu alcool și sex este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic. Anul 2013 marchează apariția unei noi cărți cu parfum de rebeliune, nymphette_dark99. În același an apare și cea de-a treia ediție a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuțiile avute cu cititorii săi, intitulat Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi.

La final, Lorena Lupu (actriță și scriitoare) și Cristina Nemerovschi au susținut un mini spectacol-lectură. 

Evenimentul s-a "soldat" cu o expoziție cu ilustrații de Oana Martișca, ca preview al romanului grafic Sânge satanic. Pȃnă la apariția lui, unicornii răzvrătiți vă așteaptă să-i adoptați.

Parteneri media: Semne Bune, Am doar 18 ani, Bookuria, societatesicultura.ro, METALHEAD, EgoPHobia, Revista de Suspans, Teen Press, Tiuk!, Silencio, Hyperliteratura, filme-carti.ro.

Surse poze: hergbenet.ro,  fanclubsangesatanic.wordpress.com