sâmbătă, 25 iulie 2015

La un ceai cu Amy Winehouse

 Joi seara am fost la ceainăria mea preferată, Bohemia Tea House, la un eveniment inedit, dedicat lui Amy Winehouse. Judy Florescu a făcut posibilă o seară îmbibată cu aroma nostalgică a unei voci de neegalat. O albă cu glas de negresă – aşa au numit-o mulţi din fanii ei pe artista care a ales să părăsească viaţa la doar 27 de ani, în culmea gloriei.

desen stânga realizat de judy florescu
Mi-a plăcut mereu de Amy, cântăreaţa slăbuţă care îşi ascundea angoasele sub o perucă uriaşă. Nu doar talentul ei extraordinar şi-a pus amprenta asupra inimii mele, dar şi tristeţea ei. Da, tristeţea ei din care au izvorât atâtea melodii încântătoare. Amy nu s-a iubit deloc, dar a fost adorată de oamenii care au ascultat-o şi au văzut-o.

O fiinţă paradoxală, iubitoare de hip-hop jazz şi vicii, care a pendulat veşnic între agonie şi extaz (fie şi unul scenic), lăsând în urmă veşnicele întrebări: De ce? De ce atât de tânără? Ce i-a lipsit?

Judy a onorat amintirea uneia dintre cele mai deosebite şi mai apreciate artiste ale generaţiei ei, interpretând câteva dintre cele mai cunoscute melodii ale lui Amy.

„În primăvara 2011 aveam bilete la concertul Amy Winehouse din România. În vara lui 2011 eram la Londra înainte și după dispariția sa. Reacțiile oamenilor și mai ales ale ziarelor au fost împărțite. Am fost la casa unde Amy a compus toate acele piese nemuritoare. Și parcă o vedeam mergând cu chitara sa pe străduțele acelea din Camden.

Pe 23 iulie se fac 4 ani de la plecarea lui Amy Winehouse în ceruri, un motiv de a-i celebra muzica și de a ne aminti cât de valoroasă a fost și va continua să fie această super-naturală artistă pentru generația sa.” (Judy Florescu)

marți, 16 iunie 2015

Desculţ în parc – o atmosferă incendiară în plin februarie

Comedia romantică „Desculț în parc” a fost şi va rămâne cea mai celebră piesă a lui Neil Simon. Între 1963-1967 a avut nici mai mult nici mai puţin de 1530 de reprezentații pe Broadway. Lumea s-a îmbulzit încă de acum câteva decenii să urmărească povestea avocatului Paul şi a proaspetei sale soţii Corie, pe cât de diferiţi, pe atât de îndrăgostiţi unul de celălalt.  


Ieri am fost la spectacolul „Desculț în parc” regizat de multitalentatul Ştefan Bănică Jr., care este totodată şi protagonistul piesei. O altă distribuție, același zvâc umoristic. În incinta Teatrului de pe Lipscani s-a dezlănţuit o comedie explozivă, alcătuită din artificii regizorale şi actoriceşti care au strălucit savuros. Mi s-a părut haioasă ironia ţesută în sală încălzită de vara toridă, în contrast cu frigul sugerat de-a lungul piesei (acţiunea se petrece într-un februarie geros). 

Avocatul Paul Bratter (Ştefan Bănică), este ceea ce americanul ar numi un workaholic. Sobru şi scorţos, cum îl caracterizează chiar consoarta sa, el pare indiferent la farmecele tinerei şi proaspetei sale soţii Corie Bratter (Diana Cavallioti). Preocupat peste măsură de primul său proces, el o ignoră cu desăvârşire pe Corie, care se îmbracă provocator, dansează, chiuie, doar-doar l-o prinde în mrejele dragostei înflăcărate. 

Cei doi s-au mutat de curând în apartamentul pe care îl visaseră. Numai că visul şi realitatea nu coincid întotdeauna. „Casa dulce casă” e mică, nu conţine cadă, are un dormitor în care patul este aproape o imposibilitate şi conţine o gaură în tavan. Noroc cu domnul Pepper (Șerban Georgevici) care le montează telefonul şi băieţii care aduc mobila, executând un dans simpatic.

Căsnicia nu e un rai, deşi tavanul micuţului apartament e aproape de cer. Paul şi Corie descoperă că sunt mai diferiţi decât ar fi crezut. Lui îi e în permanenţă frig, ea se încălzeşte la focul iubirii. El se plânge că are de urcat 9 etaje pe scări, ei îi place să vorbească tare şi să socializeze, îndeosebi cu extravagantul Victor Velasco (Răzvan Vasilescu), vecinul falit şi boem care îşi face mereu apariţia ca un maestru de ceremonii. Când mama-soacră (Ileana Cernat) intră în peisaj, se complică treaba şi mai tare. 

„Desculț în parc” te cucereşte de la prima scenă. Este un spectacol în care comicul de situaţie, decorul şi interpretarea fac o echipă de zile mari. Ecoul conturează în mintea spectatorului impresia spaţiului presupus de o scară de bloc, în timp ce imaginea întipărită pe fereastră creează senzaţia forfotei oraşului şi a înălţimii. 

Intervenţiile inoportune ale reparatorului de telefoane se completează perfect cu momentele hilare în care Velasco ia cu asalt apartamentul tinerilor, cerând mereu câte ceva, dar şi cu ifosele mamei-soacre. Răzvan Vasilescu îmbracă excelent hainele personajului său, umplând scena cu gesturile de fante demodat şi cu replicile marcate de o intonaţie pedantă. 

În varianta aceasta a piesei, Ştefan Bănică îi ştirbeşte puţin lui Paul din închistarea sa, preferând să introducă elemente de noutate şi improvizaţie, menite să ancoreze piesa în actualitate. Umorul devine puţin mai piperat ca cel meşteşugit de Neil Simon, iar Paul se apropie pe alocuri de firea temperamentală a lui Corie. Diana Cavallioti este ca un titirez care nu conteneşte să se învârtă, impresionând prin toate culorile sale vii. Ea reuşeşte să ilustreze mai bine vivacitatea personajului feminin decât a făcut-o Oana Ioachim în acelaşi rol. 

Merită să vă delectaţi cu „Desculț în parc” şi nu pentru că „e cu Bănică”, ci pentru că e o comedie ingenios structurată, care pune pe tavă atât cu haz, cât şi cu realism, povestea unei căsnicii aflate la început de drum, cu bune şi cu rele. 

Surse fotografii 1, 4: aici 2, 3 aici (realizate de Judy Florescu)

joi, 26 martie 2015

Poem: Timpul care a coborât din ceas

Din ceasul cu pendulă se coboară
Un timp cu braţe lungi şi pălărie
Îmi face semn aşa, într-o doară
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate
Ai apucat-o aşa de dimineaţă
Cu ore negre-n spate înşirate
Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda
Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa
cu ce singurătate gri îmi umplu
apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Dar tu mereu mă dai în lături
Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este
Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată. 

Te părăsesc, monşer, îmi spune
Şi-mi face semn cu pălăria
De-acum sunt un copil pribeag în lume
Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria! 



duminică, 22 martie 2015

Poem: Balanța

Balanţa din templul japonez s-a clătinat
ieri
când pasărea phoenix a renăscut
din cenuşa altora
toţi zeii s-au închinat la ei înşişi
într-o beţie amară
văzând că balanţa nu le mai mergea
nimic nu mai era ca înainte.
S-a scumpit şi ploaia
şi tunetele din august
şi cenuşa morţilor
până şi otrava de şoareci
au urlat negustorii
s-au spânzurat de grindele caselor
gheişele şi-au făcut din yeni mărgele
şi s-au pus pe dănţuit
noaptea, pe cornul lunii.
Ieri
balanţa s-a înclinat prea mult
emisferele au dat cu zarul
şi-au schimbat locul;
doar ecuatorul a dormit liniştit
ca şi alte lucruri neutre din lumea asta.
Aştrii şi-au dat cu părerea asupra politicii economice
tot ieri
dinozaurii au poposit din preistorie
în Ţara Soarelui Răsare
ca să înveţe cum trece timpul.
Au evadat anii din clepsidră,
s-au învrăjbit secundele
istoria s-a rezemat de ziua de Ieri
iar războaiele mondiale au inundat templele;
a înnebunit balanţa!
tâlharii s-au luat de mână cu fecioarele şi călugării
balanţa din templul japonez s-a cutremurat
ieri
când iubireaa ieşit din trupul îndrăgostiţilor
şi s-a îmbrăţişat cu ura
chiar în vechiul testament!
când omul a tuşit o dată convulsiv
şi a rămas fără suflet
când Buddha s-a hotărât sa joace tontoroiul
cu alţi zei ieşiţi la pensie.

Ieri
echilibrul a fost înmormântat
lângă osemintele marilor filosofi
(a fost o slujbă scurtă şi anostă)
Dar AZI
balanţa nu se mai clatină
echilibrul a înviat la ora 6 dimineaţa
şi totul e cum a fost
iar noi stăm înfioraţi pe câte un talger
şi aşteptăm să vină sfârşitul lumii...


(din volumul „Moartea era un iepure șchiop”)








vineri, 20 martie 2015

Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.


„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre 

joi, 19 martie 2015

Scriitoarele din grădina Verona

Marţi, 17 martie, Clubul Scriitoarelor, împreună cu librăria Cărtureşti, a găzduit un eveniment literar inedit, în grădina Verona, care a devenit, preţ de două ceasuri, micul eden al cărţilor: unele uitate în ceaţa anilor trecuţi, altele proaspăt ieşite din cuptorul editurilor. Toate la fel de preţioase.

Seara a fost dedicată femeilor și, în special, scriitoarelor, în cadrul campaniei inițiate de Cărturești în perioada 8-25 martie - Femeia la carte! Membrele Clubului Scriitoarelor, împreună cu preşedintele fondator al Clubului, Erika Ciuică și invitata lor specială, scriitoarea Ana Barton, ne-au încântat cu lecturi din cărțile lor preferate scrise de femei.

foto: Ioana Buzoianu
Totuşi, nu se poate spune că a fost exclusiv o seară a femeilor. După cum a remarcat Ana Barton, în grădină au fost prezenţi şi bărbaţi. Cum altfel? Doar ei le-au inspirat pe domniţe să scrie atât de frumos. Femei şi bărbaţi – feţe ale aceleiaşi monede valoroase – umanitatea. 

Ana Barton a citit din cartea Ruxandrei Cesereanu California (pe Someș), un volum de poezie pe care ni l-a recomandat cu drag. 

  <<(...) scriitoarea nu mai vorbeşte direct despre delir, despre halucinaţie, despre extaz (constituite, însă, de la bun început ca ţesuturi vitale ale poemului), ci despre "execuţia somnului" (legat poate de mediumnitatea inerentă comportamentului poetic), despre "avalanşă", despre ochiul din mijlocul frunţii care nici nu se închide, nici nu se mai desface înăuntru, ci este "o cameră de filmat care se rostogoleşte", un fel de visual memory în mai multe dimensiuni, un organ-aparat care percepe insuficienţele cronologiei ("noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă"; "se zvonise că poezia izbutise extincţia spaţio-temporală").>> Florin Balotescu, în cronica sa de pe LiterNet. 
Foto: Ioana Buzoianu

Cât despre membrele Clubului Scriitoarelor, ele au citit după cum urmează:

Erika Ciuică din Eseuri alese - Portrete în oglindă de Virginia Woolf

„(...) autoarea ne invită să privim lumea dintr-o perspectivă polemică, nonconformistă şi să participăm la spectacolul uman, eliberaţi de prejudecăţile şi constrângerile impuse de rigorile academice.” Monica Pillat

Ania Vilal din Maladia morții de Marguerite Duras

Un bărbat plăteşte o femeie să-şi petreacă nopţile alături de el, într-o casă de pe ţărmul mării. Femeia e frumoasă, ademenitoare, dar nu are nici chip, nici nume - o enigmă. Cu ajutorul ei, bărbatul va încerca să descifreze un mister şi mai adânc, acela al dragostei şi al complicatei mecanici sexuale dintre doi oameni.” (sursa citatului: aici)

Ana Maria Codescu  din Henry și June de Anais Nin

Anais Nin iubeşte pasional, dincolo de convenţii şi pudori moştenite. Îl iubeşte pe Henry Miller pentru geniul şi senzualitatea lui. Pe June Miller pentru frumuseţe şi mister. Pe Hugo, soţul ei, pentru tandreţea cu care o protejează. Pe Eduardo, vărul de care a fost îndrăgostită în copilărie, pentru farmecul lui de efeb. În jurnal, fantasmele se întâlnesc cu luciditatea, iar rezultatul este o viziune unică asupra erotismului şi fidelităţii.” (sursa citatului: aici)

Yulia Alma din În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu
Steamer (foto: Yulia Alma)

Autoarea volumului Întoarcere în Bucureştiul interbelic îşi continuă călătoria în timp. De data aceasta ea poposeşte în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, în România de după venirea lui Carol I, într-o pasionantă lume aurorală. Citind cartea Ioanei Pârvulescu, veţi avea senzaţia că trăiţi acolo, în Bucureştiul în care statuia lui Mihai Viteazul abia a fost aşezată în faţa Universităţii, în care lumina electrică e o mare noutate, telefonul tocmai s-a inventat, iar în Cişmigiu doamne în rochii lungi şi bărbaţi cu pălărie tare patinează pe lacul îngheţat.” (sursa citatului: aici)

Yulia ne-a invitat ea însăși într-o mică și delicată călătorie în timp, aducând câteva jucării din secolul XIX: o bicicletă de buzunar (atât de mică, încât o poți băga în buzunar), un steamer și două maimuțele. 

Alina Cezarina Nicolae din Cortul Roșu de Anita Diamant

<<Anita Diamant a avut intuiţia să aleagă din multitudinea de personaje care populează Biblia o femeie cu o apariţie mai degrabă episodică, a cărei viaţă este, aşa cum spune ea însăşi în Prolog, „o mică paranteză între faimoasa poveste a tatălui meu, Iacob, şi glorioasa cronică a fratelui meu, Iosif”. Sărăcia detaliilor biblice despre Dina, fata Leei şi a lui Iacob şi nepoata frumoasei Rahela, lasă câmp deschis imaginaţiei Anitei Diamant, prin intermediul căreia o femeie îşi regăseşte azi glasul, într-o reconstrucţie literar-istorică ingenioasă şi plină de culoare.>> (sursa citatului: aici)

Ana Groszler din Magazinul magic de jucării de Angela Carter

După moartea neaşteptată a părinţilor, Melanie, eroina romanului Magazinul magic de jucării, împreuna cu cei doi fraţi ai săi rămân în grija unchiului Philip, un personaj excentric, un păpuşar tiranic şi straniu, care trăieşte în sudul Londrei. Aflată la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, forţată să pătrundă într-un univers straniu şi necunoscut, Melanie îşi urmează parcursul iniţiatic, devenind conştientă de propriile sale trăiri, de propria sexualitate, precum şi de lumea din jurul ei.” (sursa citatului: aici)

Cristina Stavri, care s-a anunţat a avea o lectură surpriză, ne-a citit un fragment din Mamifer, cel mai recent roman al Anei Barton, apărut la editura Herg Benet.

Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. Există în prozele reunite în Mamifer o ştiinţă a observaţiei şi o maturitate a trăirii fascinante.” Nora Pavel

În încheierea serii, Erika ne-a lansat o invitație în Clubul Scriitoarelor, într-o atmosferă cu parfum de cărți și redescoperire a sinelui. 

duminică, 15 martie 2015

Poem: Fata de cafea

Ochii ăştia din cafea 
seamănă cu ai mei
în ceaşcă locuieşte 
o fată care arată
aproape ca mine
cu buze desenate în spumă
şi ochi de zaţ brun. 
Oare cum a ajuns acolo
şi de ce scrie poezii 
cu mustăţile 
unei pisici tărcate?
Lumea asta pierdută
nu-mi mai aparţine 
mi-e teamă să o sorb 
pe fata de cafea
ca nu cumva 
să încep 
să mă trezesc.