miercuri, 30 octombrie 2013

Pălăria florentină la FNT

Am auzit multe despre Silviu Purcărete, dar recunosc că ieri a fost prima dată când am urmărit live un spectacol regizat de el, la ONB. 


Nu m-a impresionat pe cât m-aş fi aşteptat. Umor facil, pueril care, din câte am observat, a prins bine la public – ceea ce nu poate decât să mă bucure. E frumos că oamenii încă mai vin la teatru şi preferă să se amuze în intimitatea unei săli de spectacol, decât să petreacă nişte clipe moarte în faţa televizorului, la o emisiune cu Dan Negru.

Revenind. Piesa e muncită, iar scenografia superbă, la fel şi momentele corale. Din păcate, domnul Purcărete nu a reuşit să construiască o capodoperă, deşi veşmintele cu care îşi îmbracă spectacolul (şi la propriu şi la figurat) par să sugereze asta.

“Urmând tradiţia vodevilului francez din secolul XIX, spectacolul spune povestea unei pălării buclucaşe, a cărei dispariţie devine sursa a nenumărate încurcături şi tragedii locale. Textul dramaturgului Eugene Labiche cunoaşte o frumoasă punere în scenă, însă în structura piesei se strecoară fisuri prin care se zăresc anumite inconsistenţe.”


Urmarea cronicii aici.

marți, 29 octombrie 2013

Faust - sau cum am rezistat eroic la cinema

Ieri am fost la Cinema Union să văd Faust, în regia lui Aleksandr Sokurov. Filmul rulează în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Am fost avertizată dinainte că nu e tocmai un Faust “ca la carte” şi eram pregătită pentru ceva diferit. Numai că originalitatea lui Sokurov a cântărit mai greu decât trebuia în balanţa gusturilor mele cinematografice. Un fel de “mult zgomot pentru nimic”, sau mai bine zis “mult sânge pentru  o miză prea mică”.

Filmul a fost distins cu Leul de Aur la Veneţia, deci cuiva a plăcut sigur. Pe cineva a impresionat poate până la lacrimi alegoria bizară a regizorului rus. Nu şi pe mine. Dar, cum bine spunea cineva, de gustibus non est disputandum.
 Până una alta că invit să citiţi cronica filmului, pe Semnebune.ro:


Nu vă aşteptaţi să vedeţi o ecranizare cuminte după celebra operă a lui Goethe. Nici măcar după „Doctor Faustus” de Thomas Mann, deşi regizorul Alexander Sokurov îşi propune un mix pseudo-medieval cu accente moderne între cele două poveşti. Rezultatul nu este unul chiar strălucit (în ciuda jocului de lumini care străbate filmul).

Continuarea aici:

duminică, 27 octombrie 2013

Namaste! Bine aţi venit în Nepal!

 Text preluat de pe Semnebune.ro:
  

Exotic. Amuzant. Spiritual. În trei cuvinte (mult prea modeste de altfel), „Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal”, a doua carte din trilogie, semnată de acelaşi Sega nomad şi nonconformist care ne-a încântat cu istorisirile sale din minunatul tărâm al Indiei.

Tânărul pelerin modern nu şi-a terminat călătoria iniţiatică, deşi a petrecut câteva luni bune în ashramul lui Osho. Acum îşi doreşte să păşească pe urmele lui Buddha, în locul naşterii sale, pornind către Nepal. Drumul său este presărat cu aventuri inedite, care mai de care mai prietene cu „Doamna Moarte” şi „Doamna Unde naiba am nimerit?”


Cu bune şi cu rele, Nepal-ul se dovedeşte un tablou pictat în nuanţe contradictorii. Paradisul ascunde şi crâmpeie de purgatoriu, unde se conturează o lume dominată de comerţ şi sărăcie. Aşteptările nu confirmă mereu realitatea, însă orice experienţă aduce cu sine un deznodământ fericit. Pentru că Sega se enervează, urlă,  gustă din dezamăgire, apoi inspiră, expiră (ca în yoga) şi extrage învăţăminte.

Fraţii Devkota, maeştrii ai manipulării cu zâmbetul negustoresc cusut pe buze, îl conving să accepte o ofertă de neuitat; trekking, rafting, elefanţi, spectacol tradiţional, bird watching – ingredientele distracţiei arată promiţător, numai că produsul final e o maşinărie defectă vopsită în culorile curcubeului. Sega plăteşte mai mult decât ar trebui pentru mini-sejurul în care australianul Paul cade în râul Trisuli şi ceilalţi aproape că dărâmă barca, un elefant este rănit de o ţepuşă, dansurile tradiţionale în care protagoniştii se bat cu ciomege sunt întrerupte de un incendiu,  bird watching-ul e anulat şi zeci de copii le ies în cale străinilor cerşind. 


Următoarea oprire: Un curs de Vipassana de zece zile, inspirat de Yoko, iubita îndepărtată, suspendată într-o altă eră – un ecou permanent al timpului petrecut în India. Decizia de a se dedica exclusiv meditaţiei într-o tăcere mormântală pare iniţial cea mai bună soluţie pentru relaxare şi regăsire, însă curând Sega realizează că situaţia îl depăşeşte. Trupul oboseşte şi mintea îi zboară hai hui. Tehnica narativă la care apelează aici autorul îmi aminteşte de stream of consciousness -ul (fluxul conştiinţei) lui James Joyce: gândurile se înlănţuie mai mult sau mai puţin logic, amintirea se îmbină cu imaginaţia şi absurdul într-o manieră imprevizibilă şi hilară. 1, 2, 3... din ritmul respiraţiei lui Sega se desprind impercetibil relatările mini-excursiei de coşmar pe care naratorul a descris-o doar fugar în paginile precedente.  Revenirea la prezent se petrece la fel de subtil.

Călătoria iniţiatică atinge punctul culminant când Sega vizitează locurile unde s-a născut şi a crescut Gautama Buddha. Drumul său este descris în paralel cu legenda prinţului Siddhartha care s-a iluminat, după ce a descoperit impermanenţa lucrurilor. Sega însuşi devine Segghartha, detaşându-se de vechiul eu şi împrumutându-se total poveştii. Întâlnirea cu „Monstrul din Lumbini” îi deschide ochii în privinţa adevăratei frumuseţi umane, dar şi a altor adevăruri sacre, ascunse în cutele vieţii.


Sega (Octavian Segărceanu pe numele său real) nu este adeptul unui anumit stil literar. Navighează în trecut, sare în viitor, se dedublează, redă fragmente de ficţiune apoi se întoarce la realitate; induce în eroare, dispare printre rânduri. Este când spiritual şi meditatv, când tranşant şi prozaic. Aceste oscilări rimează cu transformările interioare prin care trece protagonistul, în sufletul căruia se dau lupte incredibile pentru o revelaţie. În cartea lui Sega nu există linie de dialog. Propoziţiile se succed ca piesele unui joc domino răsturnate una peste alta.


Dacă vă doriţi un sejur de vis, mustind a spiritualitate, tocmai în sudul Asiei, dar nu dispuneţi de resurse materiale, atunci “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal” este biletul dumneavoastră. Apărut la editura Humanitas, este un roman de care m-am desprins cu greu. După ce am făcut-o în cele din urmă, m-am simţit mai uşoară – doar am meditat şi eu împreună cu Sega la cursurile de Vipassana. 



vineri, 18 octombrie 2013

Vocea lui m-a făcut să zâmbesc

În drum spre staţia de metrou, mi-a atras atenţia o voce din spatele meu. Era a unui lucrător pentru salubrizare care descărca “marfa”. Era o voce caldă şi elegantă, care parcă valsa în scurta sa călătorie spre interlocutorul ei.


M-a surprins că o auzeam într-un loc mai puţin prietenos şi nu într-un teatru, spre exemplu. M-am gândit că poate în alte circumstanţe, omul ar fi fost un poet desăvârşit sau un cântăreţ la flaut.

Poate că acel glas ştia deja un adevăr pe care posesorul lui nu l-ar fi putut bănui vreodată, o poveste despre un băiat sărac şi sensibil care privea pe cer şi nu vedea nori obişnuiţi, ci figurine albe, pufoase, în formă de elefanţi şi păsări. 

Timpul a trecut şi băiatul s-a prefăcut într-un bărbat care şi-a îngropat imaginaţia în straturi rugoase de realitate. Nu a făcut prea multă şcoală şi s-a angajat pe unde a găsit, ca să câştige un ban. N-a bănuit niciodată că într-o zi, o fată cu ochelari va trece pe lângă el şi se va opri pentru câteva clipe să îl asculte, fermecată de blândeţea vocii lui, lângă un maldăr de lucruri de care alţii s-au grăbit să se descotorosească.

V-aţi întrebat vreodată ce aţi fi devenit dacă v-aţi fi aflat în alt loc, printre alţi oameni, pe alte ondulări ale timpului?

Camera mea secretă





Camera din vis unde intru ca să mă pierd de lume.

Camera mea cu amintiri şi uşi secrete, care miroase a nisip, naftalină şi scorţişoară.

Dacă mă uit pe fereastră, mă văd pe mine la vârsta de zece ani şi închid repede, de teamă să nu fiu chemată. Într-o odaie cu draperii roşii în loc de uşi, câteva siluete fumurii valsează. Le privesc pe furiş. De la etaj se aude un pick-up vechi:

“Bine ai venit, Teodora… bine ai venit în Sala fantomelor. Aici servim picături de viaţă în ceşti de porţelan şi nu purtăm nume. Vino, ţi-am păstrat un loc pe fotoliul de lângă fereastră.”

miercuri, 16 octombrie 2013

O noapte de neuitat - o carte în care merită să te scufunzi!


Cu toţii cunoaştem povestea Titanicului, nava somptuoasă care şi-a găsit sfârşitul în adâncurile oceanului Atlantic după ce s-a lovit fatidic de un gheţar. Mulţi dintre noi (inclusiv subsemnata) au vărsat lacrimi de culoarea mării urmărind celebra scenă din filmul lui James Cameron, în care Jack şi Rose se despart pentru totdeauna, primul luând calea abisurilor.


Scriitorul american Walter Lord şi-a dedicat mai bine de jumătate din viaţă obsesiei pentru această dramă de proporţii. Şi cum himerele oamenilor geniali îşi găsesc adesea finalitatea într-o creaţie impresionantă, Lord a izbutit să scrie poate cea mai frumoasă mărturie a morţii unei nave.

„O noapte de neuitat”, apărută la editura Corint, este cartea care l-a consacrat şi unde putem privi faptele chiar prin ochii supravieţuitorilor. Deşi autorul culege amintiri din spusele acestora, preferă să înfăţişeze totul într-o manieră obiectivă, la persoana a treia. Dialogul poartă amprenta autenticităţii, replicile personajelor fiind desprinse chiar de pe buzele celor care au văzut lumina zilei de 15 aprilie 1912. 

Prefaţa de Alfred Neagu, dar şi introducerea cu un trist iz aniversar aparţinându-i lui Nathaniel Philbrick sunt de mare efect. Mai rar se întâmplă să plonjezi în lectură încă de la primele pagini, înainte ca acţiunea propriu-zisă a romanului să-şi croiască drum către tine. Cei doi reuşesc să incite curiozitatea cititorilor, explicând cu sensibilitate – de parcă ei înşişi s-ar fi aflat cândva la bordul vaporului supranumit “The ship of dreams” – ce anume individualizează tragedia Titanicului şi o ridică pe piedestalul suferinţei, deasupra altor nave faimoase scufundate.


După ce lecturaţi prefaţa, pregătiţi-vă să vă îmbarcaţi într-o călătorie ameţitoare în trecutul înspumat al prăbuşirii unui vis, dar şi al erei glorioase a aristocraţiei engleze. S-ar putea să aveţi nevoie de câteva colace de salvare oferite de DEX, pentru cuvinte ca gruie, teugă, fochist sau babord. Walter Lord este exact şi lucid (include chiar şi o schemă explicativă a navei), dar ştie cum să impresioneze. În spatele detaliilor tehnice ce ne stânjenesc pe alocuri, se ascunde o eleganţă izvorâtă din emoţia participării sufleteşti la un eveniment marcant în istoria secolulului XX. Lord descrie ultimele ore din existenţa damnată a Titanicului cu delicateţe literară, onorând măreţia construcţiei care avea să devină o umbră pe fundul oceanului:

“... o lumină orbitoare despică cerul nopţii: prima rachetă de avertizare pornise spre stele, de pe puntea de la tribord. Urcă drept în sus, tot mai sus, mult deasupra dantelăriei de straiuri şi otgoane”.

Scriitorul atrage atenţia asupra nedreptăţilor muşamalizate survenite atât în timpul tragediei, dar şi ulterior, oferind cifre alarmante. Acestea ne vorbesc despre discriminarea pasagerilor de clasa a treia, lăsaţi în urmă şi împiedicaţi să urce în bărcile de salvare. Cele mai de seamă ziare ale vremii au surprins cu precădere aspecte din experienţele persoanelor de vază din societatea britanică, şi nu confesiuni ale imigranţilor săraci sau informaţii îngrijorătoare despre erorile majore ce au condus la dispariţia celebrei nave. Manipularea presei a împrăştiat într-o oarecare măsură întrebările maselor uimite. Totuşi, soarta Titanicului a schimbat felul în care au fost trataţi pasagerii de clasa a treia în următoarele decenii şi a influenţat întărirea măsurilor de siguranţă pe nave.


Cartea se încheie tulburător, cu lista tuturor pasagerilor de pe RMS Titanic, atât cei care s-au salvat, cât şi cei mai puţin norocoşi. Vă invit, aşadar, să descoperiţi capodopera lui Walter Lord, căpătând o imagine mai limpede, dar şi mai vie a catastrofei maritime. 

Sursa text:

http://semnebune.ro/
Surse fotografii:
http://www.crushable.com
http://www.grupulcorint.ro

Călătorie în timp

Am visat mereu să călătoresc în timp. 


Să închid ochii pe o bancă într-un parc şi să mă trezesc în anii 1920, într-o gară, urmărind din spatele unui evantai doamnele cu rochii elegante şi domnii cu pălărie şi costum la patru ace. 


Să ascult trenul din depărtare şi să-l admir apoi cum trece mai departe, în timp ce eu rămân singură în staţie.


De nicăieri, de mine se apropie un tânăr cu alură ciudată, care priveşte prin mine. Are în mână un plic din care scoate o scrisoare pe care o citeşte cu degetele tremurânde. Se mai uită o dată în direcţia mea şi pleacă, zâmbind trist. 


Pare că mă cunoaşte. Poate l-am întâlnit într-o altă viaţă sau poate e şi el un călător în timp, ca mine...


Această poveste mă duce cu gândul la o altă poveste pe care am ţesut-o acum ceva timp. 

Mai jos este filmuleţul "clasic" în care mi-am permis să joc, să visez şi să transced timpul: 



luni, 14 octombrie 2013

Povestea cărţilor de joc


Timidul juvete îi dărui damei o inimă roşie pe care şi-o decupă din suflet în momentul când aceasta păru că-i zâmbeşte, pe jumătate îmbrăcată în nisip. Tocul unei domnişoare îi străpunsese colţul din dreapta şi acum era cam abătută.

Dama oftă îi spuse tristă: nu suntem decât nişte biete cărţi de joc uitate de un domn cu binoclu pe plajă.

Dar eu te iubesc, îi spuse juvetele şi îşi aranjă mustăcioara cu un gest nostalgic.

Următorul val o să ne ia cu el şi-o să se aleagă praful de iubirea noastră, îi răspunse dama plictisită.


Măcar vei muri împlinită, murmură juvetele şi îşi lipi inima în rotundul prin care acum colinda un vânticel de seară.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

În juriu la Incuraborul de condeie



Anul acesta am onoarea să fac parte din juriul de la concursul naţional de debut literar “Incubatorul de condeie. Mai jos se regăseşte un scurt cv literar şi o parte din gândurile mele referitoare la ce va fi:

Absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Engleză-Hindi şi a Masteratului de Traducere a Textului Literar Contemporan, î
n cadrul Universităţii Bucureşti. Cursuri de scenaristică de scurt metraj la UNATC.
Debut literar în revista liceului cu poezii. În perioada studiilor a colaborat ca traducător pentru site-urile TNB, Radio România Muzical şi Unibuc. A fost redactor-colaborator la revistele culturale Orizontul Cultural Contemporan şi Timpul şi a publicat poezii în engleză în revista Translation Cafe. Proză scurtă apărută în revistele Gazeta SF, Revista de Suspans şi Revista de povestiri. Recenzii de carte, cronici de teatru în Revista EgoPhobia, Ziarul Metropolis şi Semnebune.
Premiul de debut literar la concursul național „Incubatorul de condeie” (2012); Premiul I obţinut la concursul naţional “Dor de dor”, dedicat lui Mihai Eminescu (2013).
În toamna lui 2013 a apărut primul său volum de poezii, „Moartea era un iepure şchiop”, la Editura Karth, deschizând Colecția Incubatorul de condeie.

Mă bucur că am ocazia să fac parte din juriu. Recunosc că mă tem. Pentru că s-ar putea să descopăr atâtea poezii frumoase, încât să-mi fie greu să le aleg pe cele mai bune. Mă aştept să fiu surprinsă de versuri care sfâşie carnea banalităţii, versuri blânde şi versuri rebele, cu autori curajoşi şi autori timizi, dar toate mustind de forţa îmbietoare a talentului nedescoperit. Îmi doresc ca în Incubatorul de Condeie să “eclozeze” cele mai nebănuite scriituri, ajungând mai apoi cuvinte aşternute pe hârtie, într-o antologie sau, de ce nu, într-un volum de debut.  

luni, 7 octombrie 2013

Lansare - impresii, memorii, iepuri

5
octombrie
2013
în Tramvaiul 26

 aici s-a petrecut lansarea primului meu volum de poezie, adicătelea a primei mele cărţi, "Moartea era un iepure şchiop". Nici acum nu îmi vine să cred că îmi văd numele inscripţionat pe coperta unei cărţi adevărate... A nu se înţelege cine ştie ce veleităţi de mare “moanstră sacră” a literaturii. Sunt doar impresionată. Şi emoţionată. Încă.



Am visat de mulţi ani să ajung la etapa asta, dar, ca de obicei, m-a ţinut în loc ceva. Ca să descriu în amănunt acel “ceva” mi-ar lua sute de pagini, dar îl voi rezuma printr-un singur cuvânt: neîncredere. Mi s-a părut mereu că pentru a ajunge pe podium sau în apropierea lui trebuie să ai pantofi speciali. Nu ştiu dacă neapărat cu toc, dar măcar de lac, negri, şlefuiţi.


Prima poezie am scris-o pe la 8-9 ani. Era despre moartea unui cerb. Avea vreo 10 strofe şi rimă. Țin minte că tata le-a arătat-o colegilor la servici şi unii au fost destul de impresionaţi. Pe la 10 ani am scris o poezie cam creepy despre un coşmar. (“E noapte şi sună sihastru/ Un clopot mortal şi ciudat” începea ea). 

De mică îmi plăcea să aleg după iepuri şchiopi prin cotloanele înnegurate ale vieţii. Chemarea exista, dar nu reuşeam să realizez pe îndelete că se poate concretiza vreodată în alt-ceva. M-am deşteptat puţin prin liceu, când mi-a apărut un poem în revista liceului. Ochii mi s-au deschis şi mai larg prin facultate şi la master, când am mai strecurat câteva în reviste culturale. Totuşi ezitam.


...mă întorc iar în trecut, ca un Rac ce sunt...


Mi-am dorit mereu să devin scriitoare şi gimnastă. Al doilea vis a pierit la scurt timp după ce am realizat că mi-e mult mai uşor să-mi las corpul să lȃncezească, în timp ce omuleţul cu penel din mintea mea îmi dicta idei pe hȃrtie. Din fericire, omuleţul meu a crescut mare pentru că s-a hrănit bine, cu vorbele frumoase ale celor din jur pe care îi aprecia şi în care avea încredere. Încet încet, s-a transformat într-o pasăre şi a izbutit să zboare deasupra chestiilor de care se temea (critică, mulţimi, scări rulante, vorbit în public, etc).

... şi acum, prinţesele neîncoronate ale clişeelor: mulţumirile:


 Pentru asta trebuie să îi mulţumesc Simonei pentru că m-a tras de mânecă acum vreo doi ani în direcţia scrisului, lui George Sauciuc pentru că m-a primit în Gazeta SF, lui Ciprian Burcovschi şi Andrei Zbârnea (“vinovaţii” pentru organizarea concursului IDC – anul trecut am fost printre câştigătorii Incubatorului de condeie, concurs naţional de poezie. Un premiu care m-a determinat ca prin primăvara asta să scriu o bună bucată din volumul împricinat.), lui Oliviu Crâznic pentru sfaturi, lui Mircea Pricăjan pentru apariţiile din Revista de suspans, şi, nu în ultimul rând, lui Alexandru Voicescu şi Cristinei Nemerovschi, cei care au făcut posibilă apariţia volumului “Moartea era un iepure şchiop” şi a unei noi edituri, Karth.


A, dar să nu credeţi că v-am uitat pe toţi ceilalţi care m-au făcut să mă bucur de jocul de-a cuvintele  şi m-au ameninţat că mă aşteaptă seara la colţ să le dau un autograf: Ofelia, Gabi, Geanina, Lavinia, Judy, Raluca, Andreea, Oana, Razvan, Mircea, Sorin, Ade, Adriana,Laura, Deea – care a lecturat atât de frumos poemele mele cu ocazia lansării!! dar şi alţii, pe care îi rog să nu mă înjure dacă i-am omis acum (deh, bătrâneţea) :)



Mă bucur că am trăit aceste momente şi abia aştept să citesc şi cartea lui Carmen Zaniciuc, colega mea de versuri, care şi-a lansat volumul Lumina ascunsă, în acelaşi tramvai numit “Dorinţe împlinite”. (to be continued)