Puţin oniric, puţin poetic, puţin lunatic

De multe ori m-am simţit cumva stingheră în lumea de care aparţin. Uneori visez că mă desprind de trup şi plutesc deasupra camerei, a apartamentului, a tuturor şi... ajung pe lună. Acolo mă întâmpină un omuleţ caraghios care seamănă puţin cu Charlie Chaplin.

Îmi vorbeşte despre univers şi-mi arată o oglindă în care mă văd cu figura mea reală, cea pe care o ascund în spatele pielii. De buzele mele atârnă un zâmbet nesfârşit, atât de etern încât mă sperie şi mi se face dor de tristeţea pe care am lăsat-o pe pământ. Sunt aproape frumoasă şi îmi place nasul meu uşor cârn. Omuleţul scoate din buzunar un ceas şi îmi şopteşte: e Acum. Pe Ieri şi pe Mâine le-am desfiinţat. Îi mulţumesc pentru amabilitate, dar trebuie să mă întorc. Timpul meu curge altfel. 

Visele mele sunt atât de clare şi impregnate cu nuanţele realităţii, încât de multe ori seamănă cu nişte amintiri. Mă trezesc obosită, ca după o viaţă trăită într-un univers paralel. E mai rău când mă bântuie câte o fantomă a trecutului pe care o credeam pe veci zăvorâtă în dulapul meu cu păpuşi stranii, cum îmi numesc subconştientul. Fantoma a avut azinoapte chipul unui om de gheaţă. Am crezut că de data asta îl pot topi cu răsuflarea mea, dar iubirea pe care o ascundea în pieptul lui gri, ca omul de tinichea, a rămas la fel de inaccesibilă. Poate că dacă apelam la serviciile Vrăjitorului din Oz pentru o inimă de împrumut, aş fi avut un vis mai frumos.