Fuga umbrelor

Umbrele noastre s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama, în timp ce priveau la o bărcuţă desenată pe un zid. Amândouă îşi părăsiseră oamenii, visând să descopere la ce altceva mai folosesc decât să-şi urmeze stăpânii umil şi să le asculte văicărelile. 

Umbra ta era înaltă, firavă şi îmbrăcată într-un pardesiu scămoşat. Purta pantofi eleganţi şi câteva fire de păr din creştetul capului îi fluturau mereu în vânt. Semăna puţin cu o sperietoare de ciori din care ies paie. Mult mai elegantă se înfăţişa umbra mea, o apariţie frumos decupată, cu pantofiori de lac, rochie lungă şi părul prins într-un coc. În alte cuvinte, arătau exact ca în clipa când se strecuraseră pe sub tălpile oamenilor şi începuseră să-şi caute locul în lume. Au plutit mult timp deasupra asfaltului, atingându-l uneori, veşnic preocupaţi de un gând îndepărtat ce nu le aparţinea. S-au plimbat pe alei scunde şi pe străzi late, în magazii părăsite, în grădini uitate, s-au căţărat pe ramurile brazilor, au înnoptat în muzee în spatele tabloruilor de epocă şi au mimat că se servesc din umbra prăjiturilor servite de îndrăgostiţi în cofetării. Până într-o zi când s-au întâlnit, cum spuneam, în faţa zidului cu o bărcuţă desenată pe el. Umbra ta a observat că mai e o umbră singură lângă el.

- Şi tu...?

- Da, am fugit.

- Când?

- Acum o sumedenie de ani. Am şi uitat.

- De ce?

- Nu ştiu, cred că mă săturasem să o tot aud pe Tania compătimindu-se. Tania, aşa o chema pe cea căreia am aparţinut. Tu?

- La fel, am vrut să evadez. Darius devenise tot mai deprimat de când îi fusese respins romanul. Apropo, cum te numeşti? Adică ţi-ai luat un alt nume?

- Clara.

- Savian, încântat.

Dintr-o dată, Savian a luat-o de mână pe Clara şi au pornit amândoi înainte, uitând de bărcuţă. De-acum nu mai aveau niciun scop.