joi, 7 ianuarie 2016

Secretul lunii



Pe buzele lunii a răsărit un mic soare
şi-a dat seama de asta
când a vrut să guste din spuma nopţii
şi-n zaţ s-a ivit
un boţ de lumină.
Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr
şi-a spus luna şi a închis ochii
în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.
S-a învelit cu răcoarea timpului
scurs din clepsidra agăţată de genele ei
ca o picătură de rouă.
Toţi aştrii au privit-o cu uimire
şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă
chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer
decât o coajă străvezie.
Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit
pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde
mai calde ca rotundul pictat pe masă
de ceaşca aburindă de ceai
mai calde până şi decât rotirea infinită
a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată
că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu