Poveşti


Câteva din poveștile mele:


Cazul doamnei Fly


Bărbatul cu ochelari albăstrii îşi cercetă ceasul, făcând o scurtă însemnare într-un caiet. Femeia cu mânuşi albe de dantelă, aproape străvezie, îşi plimba nervos degetele de-a lungul braţelor negre ale fotoliului.
- Mi se întâmpla uneori… primăvara… simţeam cum se zbate… ceva ce nu-mi aparţinea… şi totuşi… totuşi…
- Înţeleg. Ce vi s-a spus?
- Deşi m-au avertizat să ţin totul secret, nu am mai putut… se întâmpla de prea mult timp… mai ales primăvara… ştiţi… odată aveam o pălărie de paie… şi am fost afară… soarele bătea uşor spre violet… nu ştiu dacă aţi văzut vreodată… pare că aduce ploaie, dar nu e decât un moft cromatic.(...) 
Continuarea în Revista Nautilus  



Călin Samarghitan despre Cazul doamnei Fly:

„Foarte frumos conturate personajele, seducător de-a dreptul, redate prin fineţea cu care este condus dialogul. Foarte-foarte multă sensibilitate care emană din toţi porii acestui text cu puternice accente metaforice, poetice aşadar: “un val de cioburi mi s-a spart de timpane” şi imediat: “mi-am îmbrăcat mâinile într-o mantie de sânge cald”. Şi mai sunt.
Ascultaţi câtă dantelă literară aici: “Sora mea îşi pierduse demult urma în cearşaful cald al bărbatului nou. Eu eram o umbră zăvorâtă.”
Are profunde accente dramatice, iar extensia dialogului cred că o face foarte lesne de interpretat pe o scenă.
Aş citi întotdeauna aşa ceva, deci dau 5 stele, deşi nu credeam că le voi da atât de curând.”

 Mircea Coman:


„Am găsit în „Cazul doamney Fly”, de Teodora Gheorghe, un text de literatură făcută cu vârful inimii, lăsând pe hârtia parfumată cuvintele ca pe nişte zvâcniri. N-aş scrie astfel despre un text care nu mi-a plăcut. Ceea ce n-aş putea să fac însă nicicum este să aşez piesa pe tărâmul ficţiunii speculative, fiindcă e un alt fel de fantastic, aducând a Casares, niţel a Borghes, poate şi a Le Clézio.” 

Balada unei teze mici (sau parodia unei zile)


Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă. Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri. 
sursa foto aici
Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc. (...) Continuarea în Revista EgoPhobia.

Secretul Domnului Wally




sursa foto aici
 Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui.  Continuarea în Revista de suspans. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu