Poveşti


Câteva din poveștile mele:


Cazul doamnei Fly


Bărbatul cu ochelari albăstrii îşi cercetă ceasul, făcând o scurtă însemnare într-un caiet. Femeia cu mânuşi albe de dantelă, aproape străvezie, îşi plimba nervos degetele de-a lungul braţelor negre ale fotoliului.
- Mi se întâmpla uneori… primăvara… simţeam cum se zbate… ceva ce nu-mi aparţinea… şi totuşi… totuşi…
- Înţeleg. Ce vi s-a spus?
- Deşi m-au avertizat să ţin totul secret, nu am mai putut… se întâmpla de prea mult timp… mai ales primăvara… ştiţi… odată aveam o pălărie de paie… şi am fost afară… soarele bătea uşor spre violet… nu ştiu dacă aţi văzut vreodată… pare că aduce ploaie, dar nu e decât un moft cromatic.(...) 
Continuarea în Revista Nautilus  



Călin Samarghitan despre Cazul doamnei Fly:

„Foarte frumos conturate personajele, seducător de-a dreptul, redate prin fineţea cu care este condus dialogul. Foarte-foarte multă sensibilitate care emană din toţi porii acestui text cu puternice accente metaforice, poetice aşadar: “un val de cioburi mi s-a spart de timpane” şi imediat: “mi-am îmbrăcat mâinile într-o mantie de sânge cald”. Şi mai sunt.
Ascultaţi câtă dantelă literară aici: “Sora mea îşi pierduse demult urma în cearşaful cald al bărbatului nou. Eu eram o umbră zăvorâtă.”
Are profunde accente dramatice, iar extensia dialogului cred că o face foarte lesne de interpretat pe o scenă.
Aş citi întotdeauna aşa ceva, deci dau 5 stele, deşi nu credeam că le voi da atât de curând.”

 Mircea Coman:

„Am găsit în „Cazul doamney Fly”, de Teodora Gheorghe, un text de literatură făcută cu vârful inimii, lăsând pe hârtia parfumată cuvintele ca pe nişte zvâcniri. N-aş scrie astfel despre un text care nu mi-a plăcut. Ceea ce n-aş putea să fac însă nicicum este să aşez piesa pe tărâmul ficţiunii speculative, fiindcă e un alt fel de fantastic, aducând a Casares, niţel a Borghes, poate şi a Le Clézio.” 

Mâinile lor

Nu erai un bărbat frumos, nu erai nici măcar viu. Ne aflam într-o veche sală de cinema, unde mă simțeam strivită de greutatea anilor petrecuți de studenții la actorie pe băncile universității. Totul îmi părea extrem de familiar, ca și când mă născusem din praful așternut pe podea. Numai tu nu-mi erai cunoscut, dar te priveam cu acel nesaț cu care sorbi o limonadă într-o după-amiază de vară. Nu știu ce anume îmi atrăsese atenția la persoana ta aproape solubilă. Dacă stau bine să mă gândesc, nu aveai nici ochi, nici nas, nici măcar haine. Erai gol, dar nu-ți întrezăream pielea. Însă știam cu certitudine ceva despre tine: erai singur, mai singur ca niciodată. Și te temeai de lumini puternice.(...) Continuarea pe Poezie.ro  
sursa foto aici

Scriitorul Emil Iliescu a avut amabilitatea de a îmi oferi o steluţă pentru această proză, în semn de apreciere şi recomandare. Mai jos sunt cuvintele lui, care mi-au produs o mare bucurie:

„Un text pe care l-aş recomanda - dacă aş putea - înainte de a-i oferi o steluţă de preţuire! O poezie a epicului, o încercare de a făuri o lume din petice de speranţă. Sensibilitatea discursului, amalgamarea de fetişuri adunate de-a lungul a câtorva vieţi în căutarea iubirii pierdute, totul învăluit în mantia provocatoare a figurilor de stil, atât de rar întâlnite azi în ţesătura prozei.
Un lait-motiv banal - o agrafă - dar care ascunde în ea mii de semnificaţii. De la şuviţa de păr ostatică în ea până la albul imaculat al ultimei scrisori de dragoste.
O prezenţă nouă în arealul palid al prozei de pe Agonia. Un autor care merită să fie citit şi comentat!
Cu prietenie, Emil Iliescu”.

Elena Malec despre "Mâinile lor":

"o proză bine scrisă, cu articulaţie a imaginarului şi simţ dramatic al scenelor, o poetică a frazelor şi tablourilor create ca mici goblenuri ţesute cu mătasea figurilor de stil. Pe scurt, dramatism, nerv, culoare a imaginilor, poetică este proza aceasta."


Balada unei teze mici (sau parodia unei zile)

Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă. Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri. 
sursa foto aici
Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc. (...) Continuarea în Revista EgoPhobia.

Secretul Domnului Wally



sursa foto aici
 Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui.  Continuarea în Revista de suspans. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu