Versuri pestriţe



Eu sunt primul volum al Teodorei. M-am născut acum mulţi ani, dar până să mă adun a durat ceva. Autoarea mea a fost mereu o fire cam timidă şi visătoare, prea visătoare dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mi s-a pus un nume ciudat, pe care încă mă străduiesc să îl pricep. Cuprinsul meu pare că ştie ceva, dar se face că plouă de când a început să flirteze cu două poeme mai îndrăzneţe. Bănuiesc că are legătură cu vreo fascinaţie morbidă, dar mai bine nu mă mai gândesc la asta, altfel o să mi se îngălbenească paginile înainte de vreme. 

Ce să vă mai spun despre mine? Sunt sănătos, am o copertă trăznet (se mai foloseşte cuvântul ăsta?) şi sunt misterios. Vă invit să îmi descoperiţi demonii interiori (sau iepurii mai degrabă). Vă promit că n-o să regretaţi, sunt destul de interesant. Sau cel puţin aşa sper. Nu m-am citit încă.


Zâmbetul giocondei
 
ieri m-am hotărât să te ucid.

în vis ţi-am desenat un şarpe în jurul buzelor
şi te-am minţit că lui dumnezeu îi plac blondele
mi-ai cerut să te răstignesc în Château d'Amboise
lângă Leornardo
acolo unde nimeni
nu zâmbeşte
niciodată
printre cei vii.




Feminin


braţele ei se întind pe două continente
sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici
uneori unghia ei sidefie sapă morminte
în golfuri cu nume uitate
unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea
cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul
în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci
din trupul ei se înalţă zmee
pentru îngeri
pe coapsele ei parfumate sunt scrise
numele tuturor femeilor
şi câteva nume de flori
sânii ei tresar la atingerea timpului
cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare
iar umerii ei nasc noi constelaţii
Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe
îmbrăţişând universul când nimeni nu se uită
şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi
de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată
de teama unui potop
ea se crede Dumnezeu
şi nu poartă şosete iarna
ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam
ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală
însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete
înainte să fie pus în practică.

























(painting by Jim Warren- all rights reserved)

Tigrul


 îmbrăţişarea tigrului din vis
m-a durut atât de mult că 

dungile lui mi s-au întipărit pe trup.
împreună am format un totem
oamenii ne-au adus ofrande
fumul a trecut prin noi
ca un cuţit prin miezul pâinii
şi s-a ridicat spre moalele cerului.
lângă tălpile noastre de lut
s-au iubit fiarele pădurii
şi s-au cununat destine
s-au rostit rugi deşănţate
pentru zei obosiţi de nefiinţă
copiii şi-au îngropat bătrânii
în pământul din care-am crescut
animal-femeie, femeie-animal
simetrie sublimă în formă fecundă.

tigrul din vis mă cheamă la el
aş vrea să îl urmez
să creăm din nou universul
dar soarele îmi deschide pleoapele
şi se strecoară în ochii mei
ca un intrus amintindu-mi

că e dimineaţă.

Omul fără cap

Omul fără cap aleargă pe străduţe cu melci roz
în urma lui suflă vântul
în faţă nimic
simte că e gol, că-i e sete
mai dă-mi o fântână de vise
îşi zice
a secat demult izvorul din cana de ceai
nici vaca nu mai dă ploaie
omul fără cap se plimbă pe-o uliţă goală
parcă i-ar lipsi ceva
nu ştie dacă e el sau e altul
şi unde se moare frumos.
îşi îndoaie trupul şi se dă de-a dura
pe străduţe cu melci roz.
de sus, de la un geam, Chopin îşi scutură partitura
pe omul fără cap îl loveşte un do-mi-sol-do
şi se-opreşte.
prin şanţuri curge o inimă.
nu-i mai e sete
nici vis
nici ştiinţă.
ia inima şi-o închide într-o cutie
iar luna îi face cu ochiul.
inima se zbate şi face giumbuşlucuri
şi omul fără cap o scoate şi-o înghite
ca pe-o bomboană de mentă.
de sus, de la un geam,
atârnă un cupidon de hârtie
cineva grăbit îl ajunge din urmă:
uitaţi, v-am adus un cap
dar omul se dă de-a dura
şi fredonează un blues:
nu, mulţumesc, azi m-am jucat destul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu